oameni si motive

Ca sa incep de la ce zice si titlul: Ce putem sa facem in toata “nebunia” de acum? Mai toti spun ca trebuie sa reducem costurile. Si cum, pana acum, am “eficientizat” la capitolul cafea, apa, hartie si creioane, deplasari si felurite forme de protocol… ce ne-o mai fi ramas?
Raspuns la indemana oricui: personalul! Angajatii, de! Adica, si mai simplu: oamenii!
Interesant! Foarte interesant… Oamenii se gandesc sa “reduca oamenii”. Si cine are “taria de caracter” sa o faca? Oamenii “de sus”, fireste.
In acest moment cred ca putem sa descoperim impreuna o mare pacaleala sau o mare solutie.
Vorbeam cu un prieten bun mai ieri despre asta si imi explica foarte plastic situatia actuala… cand masina urca un deal, ce faci? Franezi sau apesi acceleratia? Raspunsul este deja inclus. Daca vreau sa trec dealul, fireste…
Revenind la problema oamenilor, a angajatilor si a resurselor pe care le are (inca!) un angajator…
Am discutat cu amici (si ne-amici) care se ocupa prin diverse companii (mai mari sau mai mici, mai multinationale sau locale) de resursele umane. Unii imi povesteau cum fac ei curatenie acum, odata cu criza. “Cine nu face treaba, sa plece. Gasim altii mai tineri si mai ieftini dupa criza”… Altii dimpotriva. “Acum e momentul sa angajam oameni. Ca pe o piata in “asteptare” gasesti oameni foarte buni care nu mai cer atat de mult ca anul trecut. Si daca ii iau acum, vor fi alaturi de mine mai tarziu fiindca i-am ajutat la nevoie. Bine, asta inseamna sa si “investesc” in ei si sa-i fac sa se simta bine in organizatie – sa se simta ca parte din ea… Partea proasta e ca CEO-ul nu prea intelege asta…”
Aha! Am spus…
Inteleg ca, in principiu, sunt doua variante (abordari):
1.    Folosim cat (si cum) putem angajatii spre binele si profitul companiei
2.    Privim compania ca pe un intreg din care fac parte si angajatii si succesul este unul comun
Cum impacam cele doua perspective? Sau nu este necesar sa o facem?
Unii probabil isi spun ca “cine poate, oase roade…” si ca e bine sa intindem coarda rezistentei umane… si daca o sa crape careva… “a avut ghinion”. Evident iau in calcul si o multime de oameni care au inteles sa-si “castige existenta” prin a se ascunde sau a arunca responsabilitatile altora, aratand numai de fatada cat de mult muncesc si cat de utili sunt organizatiei… Am vazut multi angajati, de la niveluri diferite ierarhice, care si-au construit un mit al propriei existente in companie. De multe ori sunt agresivi, ori alunecosi… orice argument are un raspuns care ii “apara”…
Ce ar fi, oare, mai bine in situatiile astea? Hai sa nu spun “mai bine”. Poate “mai functional” ma fereste de a da o definitie a binelui…
Mai pun doar cateva intrebari ce vizeaza o singura intelegere si presupune o decizie de actiune (cred eu):
Societatea, comunitatile mai mari sau mai mici in virtutea a ce functioneaza? Pe cine servesc? Cum si de ce se asociaza oamenii? Oamenii muncesc doar ca sa aiba ce manca?
Sunt aproape convins ca va ganditi acum, dupa ce ati citit cele de mai sus, la exemple concrete din jur. Va rog sa va ganditi cu un pas mai departe. Adica la motivele fiecaruia / fiecareia de a reactiona intr-un fel sau altul in contexte similare. Va asigur ca o sa descoperiti lucruri extrem de interesante. Si chiar si un nou mod de a actiona (si reactiona) in situatii asemanatoare.
Ma intereseaza mult ce cred si altii despre toate astea si mai deschidem subiectul, va asigur.
Solutii?

Era acum doua zile.

Mergeam spre casa. Pe la ora pranzului.

Imbracat (ca sa folosesc o expresie de rutina) la “patru ace”. Costum, camasa impecabila, cravata…

Pe trotuar, la maxim 10 metri in fata mea, vad o gramajoara “respectabila” de bani. Cazuti - era clar. Langa ei statea un batranel (cam decrepit - cam 70 de ani) care ii privea si nu indraznea, parca, sa faca ceva…

Am ajuns in locul descris, ma aplec si-i ridic. O hartie de 50 Ron, cred ca 6 - 10 bancnote de 10 Ron si 2-3 de 1 RON..

Batranul se uita incremenit, parca, la mine.

Ma uit in fata si inapoi… poate se cauta careva in buzunar ca o fi simtit ca i-au cazut oarece bani din buzunar… Nimic!

Mai stau pret de un minutel si… ce sa fac? Cica “sa chemi politia!”. Hm! Cica sa intrebi in jur… Nimic din toate astea.

Intind banii batranelului (ii spun asa fiindca era tare scund si cu o privire “cam” pierduta) si-i spun: “Luati-i dumneavoastra! Cred ca mie nu astia imi lipsesc…” - El nu spune nimic. Si plec mai departe.

Mai fac un pas doi si ma intorc cu privirea. Batranelul scotocea prin gramajoara de bani si scoate 1 RON. De ce? Mai uit mai departe. La 2 - 3 metri era un cersetor care statea pe marginea unei vitrine. Ma gandesc: omul asta a vazut “scena”…. In fine… Se duce batranelul si-i dai 1Ron. MA ENERVEZ! (i-am lasat 100 - 150 RON si ASTA ii da altuia numai 1 Ron!!!!!!!)….

Ma intorc spre el si-i spun: “Domnule, te rog sa-i dai o hartie de zece lei, nu numai un leu!”

Raspunsul a fost mai mult decat unul rezonabil. L-am vazut pe batranelul meu cum isi tuguie buzele, cum ochii i se umplu de o intentie categorica si am auzit un NUUUUU prelung si rautacios.

Am gandit: asta e!. I-as fi spus ca sa-i fie de bine… dar mi s-a parut “cam rautacios”…

Si am plecat mai departe.

Dupa cativa pasi vad alta bancnota de 50 Ron pe jos. Din fata veneau doua fete tinere. Una dintre domnisoare vede bancnota, se apleaca repede, strange in mana repede hartia (cu miscari care m-au facut sa ma gandesc la cei care practica “prestidigitatia”) si merge mai departe. Cand era prin dreptul meu aud o voce placuta (a domnisoarei de care va spuneam): “ce sa le faci daca nu-si tin banii in buzunar…”

Aveam o intalnire si ma grabeam. Nu am mai stat in zona in care s-au intamplat toate astea.

M-am gandit la toate astea mai tarziu. Si le-am povestit (ca intamplare “simpatica”) unui domn de 60-70 de ani cu care mai schimb o vorba din cand in cand (o sa mai povestesc candva despre acest domn!) si imi spune 3 lucruri. 2 - mi s-au parut firesti. Al treilea m-a derutat.

1. E bine ca batranul a dat ceva si cersetorului. Chiar daca numai 1 leu. Atat a crezut el ca trebuie sa dea. AM INTELES SI ACCEPTAT.

2. Fata tanara s-a comportat asa cum a invatat-o societatea. AM INTELES SI ACCEPTAT.

3. Domnul de care va spun m-a intrebat: “da’ cersetorul unde era?”. I-am raspuns: “la cativa metri de scena unde se intampla…”. El, mai departe: “Aha… Si ce a facut? Nu s-a ridicat sa ia banii?”

I-am raspuns (brusc, intelegand unde vrea sa “bata”…): Statea pe marginea vitrinei si se uita. Atat. Nu a schitat niciun gest.

Si domnul meu spune: PAI, DE CE SA FI PRIMIT MAI MULT DE 1 LEU? NU A FACUT NIMIC PENTRU ASTA! A PRIMIT PE MASURA A CEEA CE A FACUT PENTRU ASTA…

Hm… Unul a dat… Unul a primit ceea ce isi dorea dar nu se decidea… Unul a primit ceva foarte putin fiindca doar se uita… o fata a luat repede si nu a interesat-o ce mai este in jur… si pagubasul nu era in zona…

Solutii!?