Experienta si idealurile - unde este echilibrul?
Cred ca multi sunt de cred ca trebuie sa traiesti cu macar un ideal despre ce vrei sa faci. In viata sau cu viata proprie.
Mi-am amintit astazi cum vroiam, cu ani in urma, sa schimb lumea - sau, mai bine spus, sa o fac mai frumoasa. Evident, nu a prea mers cu gandul si tinta asta. Sau a mers… dar prea putin fata de cum planificam eu 
Cu vremea, dupa ce m-am suparat de multe ori sau m-am revoltat ca nu iese cum vreau eu, am inceput sa ma gandesc “de ce?”. Interesanta si necesara experienta. Va rog sa ma credeti!
Raspunsul e foarte simplu. Ca toate lucrurile importante.
Raspunsul mi-a venit de la un om la care tin foarte mult. Avea pe atunci cam 75 de ani si va garantez ca e “mai tanar” decat multi tineri si acum. Povestindu-i framantarile mele, nemultumirile si dorintele mele… mi-a spus:
“Nu poti sa schimbi lumea. Sunt multi oameni pe lumea asta, multe caractere, multe minti… si nu e cazul sa te stradui in zadar. Ceea ce poate face un om in lumea asta este sa dea echilibru. In jurul sau si pentru cei cu care traieste. Si daca da acest echilibru, Omul acesta… este un Luminat.”
Astazi, in ceea ce caut si in ceea ce fac este sa caut solutia pentru echilibru. Nu ma mai revolt fundamental (ca asa… cate o urma de revolta tot se mai naste din cand in cand…) si incerc sa descopar si sa ofer echilibrul. Intre oameni, intre idealurile si comportamentul lor…
Si revin la un lucru pe care l-am mai spus: exista o motivatie in fiecare dintre noi. Motivatiile mai mult sau mai putin ascunse din adancurile noastre ne construiesc intentiile de fiecare zi. Pe care, de multe ori, nici nu le bagam in seama. Dar intentiile (cred cu tarie acest lucru!) ne “conduc” aproape in fiecare clipa. Cand gandim, actionam si reactionam.
Credeti ca poate fi atins echilibrul?
Gand bun!
Radu
echilibrul … e subiectiv. Fiecare are propria sa imagine/asteptare referitoare la echilibru.
Il atingem constant si apoi ne renegociem constant pozitia fata de echilibru => si continuam sa luptam sa atingem noul “nivel” negociat al echilibrului.
Cel mai usor e sa creeam echilibru in viata celor importanti pentru noi: suma obisnuitelor/constantelor noastre in viata creeaza echilibrul/reperul vietii celor dragi noua.
Cel mai greu de atins, mereu supus unor noi standarde si asteptari e sa atingem echilibrul personal.
Poate ca de fapt nici macar nu trebuie sa-l atingem (cand a ajuns in Tara Tineretii fara Batranete si a Vietii fara de Moarte a inteles ce a lasat in urma, ce a pierdut) - trebuie doar sa ne luptam sperand ca am putea ajunge acolo. Daca am ajunge acolo - Eul nostru s-ar dezintegra.
Privind fiinta umana filogenetic vom descoperi ca “menirea” pe acest pamant e sa isi gaseasca starea de echilibru - in speranta ca sentimentul de implinire va fi deplin. Ce ne “scapa” de cele mai multe ori la nivel constient e ca atunci cand CEVA (fiinta sau lucru) isi implineste menirea, isi pierde logica existentei si dispare.
Asa cum ne luptam mereu sa ne pastram identitatea, valorile, “diferenta specifica” a fiecaruia dintre noi - la fel, sunt convinsa, ca trebuie sa ridicam mereu stacheta starii de echilibru. E datoria noastra fata de noi (intelegand prin noi asumarea responsabilitatii tuturor consecintelor pe care existenta noastra le genereaza, cu sau fara stirea/voia noastra).
Cu recunostinta pentru consecintele pe care tu le generezi in viata mea,
Maria
Draga Maria,
Iti multumesc mult ca ti-ai pus toate aceste probleme. Si ca ne impartasesti si opiniile tale.
Cat despre pierderea logicii existentei… cred ca depinde si de cat dureaza stadiul de functionare “in menire”. Ma gandesc (doar ca exemplu) la un “luminat”, care poate sa ajunga la menirea lui si sa fie mult timp un echilibru pentru cei din jurul sau. Nu caut pricina, insa imi place mai mult abordarea optimista
Gand bun si te astept mereu pe aici,
Radu