Compromisul si frica
Dupa cum v-am mai spus, incerc sa inteleg motivele ce-i fac pe oameni sa reactioneze. Nu dintr-o incapatanare de tip academic. Dimpotriva. Pentru a intelege cum “functionam” si pentru a deschide calea catre solutii.
La un anumit moment, am descoperit ca ceea ce ne determina viata (si pe cea privata si pe cea sociala) este frica. Daca vreti sa fie un cuvant mai bland, hai sa-i spunem “teama”. Teama de a ajunge in situatii dificile, teama de a pierde ceva (orice: material sau spiritual…) si chiar aceea de a face ceva ce poate fi considerat gresit de catre ceilalti.
Cand am “descoperit” asta, am discutat cu un om foarte drag mie. Unul dintre oamenii pe care ii stimez imens - sociolog cunoscut. Si l-am intrebat unde pot sa gasesc studii despre “frica”. Dupa ce a ezitat putin, mi-a spus ca nu are stiinta despre astfel de studii, dar ca vrea sa ma ajute. Si a cautat ceva in legatura cu subiectul care ma interesa pe mine. Si mi-a recomandat o “mare zona” privind compromisul, negocierea si minimul sacrificiu. Bun, am spus. Si m-am apucat de citit. Foarte interesante studii. Extraordinare! Utile, dupa unii autori. Functionale pentru a exista in lumea asta, daca nu vrei decat sa supravietuiesti.
Inutil pentru ceea ce cautam eu.
Ce cautam? Masura in care comportamentul si deciziile noastre sunt influentate de frica.
Si aici trebuie sa explic putin punctul de vedere. Foarte departe de mine gandul de a filosofa sau de a face tot felul de interpretari pe tema asta. Vreau sa gasesc drumul ce duce la intelegerea legaturii dintre cauza si modurile noastre de a trai in interactiune cu ceilalti si cu noi insine.
Cat de mult ne este asezata (in minte si in emotii) frica? Constient sau subconstient.
Frica de a nu fi in nepotrivire prea mare cu ceilalti… pentru a nu fi indepartati din cercurile pe care ni le dorim… frica de singuratate si de esec…
Chiar si “impacarea si armonia” cu cei din jurul nostru, oare, nu este determinata de un calcul mai mult sau mai putin subconstient pentru minimizarea fricilor noastre?
Practic, imi doresc sa verific cu voi in ce masura frica (la modul profund si de multe ori fara sa ne dam seama) este un fundament al trairilor si manifestarilor noastre. Interioare si exterioare.
Raspundeti-mi dupa ce va ganditi cateva minute 
E, oare, un exercitiu prea greu? Eu cred ca este necesar!
Gand bun,
Radu
Frica si dorinta,
Durere si placere,
Biciul si morcovul.
Amenintari si Oportunitati
Salutare, Mihai!
Si cum sa le cantaresc pe toate astea? Sunt din una in alta si ajungem, pe aceasta cale, la alte elemente mai adanci? Sau este mecanismul prin care ceea ce e adanc in noi (frica si dorinta) iese la suprafata si ne determina comportamentele?
Teama este generatorul dominant al stresului si a “timpului care nu ne mai ajunge”.
Radu,
De la frica se ajunge din una in alta la influenta factorilor externi.
Daca e extern, ar fi destul de superficial.
Mai mult decat adânc, este vechi, cronic, bine b?tucit.
Se pare ca teama vine si din timpul limitat. Sau limitarea asta o accentueaza numai?
Si… daca ne ducem mai adanc decat “adancul” cred ca ajungem la esenta umana.
Si daca am pasit pana aici… intreb, acum, care sunt solutiile pentru comportamentul nostru de acum, de zi cu zi?
Sa construim un mediu propriu mai sigur (si mai mult determinat de dorinte) care ne poate face fericiti? Oare daca reusim sa fim fericiti, inseamna ca am invins frica?
Si atunci, cum putem sa ne comportam sau ce trebuie sa facem cu noi si impreuna cu cei din jurul nostru? Cum construim mai departe?
Dorinta si placerea, exagerate creeaza un dezechilibru - se transforma in frica si durere.
De pilda, durerea celor care nu isi permit ultimul gadget aparut.
Cred ca echilibrul consta in lupta cu frica si cu dorinta.
Apoi, pe langa factorii externi mai contribuie si factorii interni la esenta umana.
Ce vrei tu radu, nu se poate obtine. Si anume sa gasesti “acel ceva”, simplu, care sa explice comportamentele. Se poate argumenta aproape orice aici: poate fi frica, poate fi angoasa (Heidegger), poate fi iubirea (Isus), poate fi placerea (Freud), poate fi proprietatea (disputa Marx-capitalism), poate fi obsesia libertatii. “Esenta umana” nu este una din toate acestea, ci mai toate acestea impreuna. Nu se poate vorbi in termeni clasici de esenta in privinta omului. Cu alte cuvinte, cum ne zice filozofia, esenta omului rezida in existenta sa. Sunt ceea ce traiesc. Traiesc preponderent frica, atunci sunt frica. Traiesc iubirea lui Dumnezeu, atunci sunt aceasta iubire. Traiesc angoasa in fatza infinitului birocratiei, si sfarsesc prin a vedea totul ca absurd? Atunci sunt Kafka. Cati oameni atatea esente. Semanam, pe ici pe colo, unii cu altii. “Facem bisericutze”. Unii pe chesituni religioase, altii pe alte afinitati elective, si fiecarui grup i se pare ca cheia lui este cheia oamenilor in genere. Este o amarnica iluzie.
Funny thing este ca in timp ce unele pseudo-stiinte umane incearca sa ne abureasca cu tot felul de afirmatii (de genul: ascultati-ma pe mine, asta si nu alta este esenta omului), literatura si arta in genere ne arata fix opusul. Omul individual (adica ala care ne intereseaza) nu este reductibil la nimic. Poti sa inspectezi toti oamenii ca nu vei putea sa tragi linie si sa zici: asta e omul, frica! Ba chiar exista unii (Wittgenstein) care ne-ar zice: nu numai ca oamenii nu au o esenta (unica si misterioasa) ci nimic nu are o esenta. Esenta este o superba inventie umana.
De aceea toate cartile de self-help de pe lumea asta sunt condamnate sa fie foarte aproximative. Si toate cartile care pretind stiintificitatea sunt si ele foarte aproximative, deci inutile in ceea ce te intereseaza pe tine.
Bottom line: omul este animal perfectabil. Cel pentru care frica este regula (romanii sub comunism, de exemplu) poate deveni liber si poate uita ce inseamna frica generalizata. Traiesti ingropat in complexe sau nevroze? Pot exista leacuri. Si te poti SCHIMBA. Asta pare a fi, daca vrei, cheia: omul este un animal schimbabil.
Paul: spun in primul rand: UAUUUU!
Vreau sa-mi cenzurez cuvinte de genul “super”, “foarte tare”… etc… Ca nu sunt prin zona pe care o caut.
Una la mana: nu cred ca vreau sa obtin “acel ceva, simplu”. Nici eu nu cred ca este posibil - dar e tare important sa gasim linia acestei simplicitati. Vreau sa deschid un drum pentru a se intelege fiecare pe sine si pentru ca celor care citesc cele de aici sa le fie mai usor in “a opta”.
Doi la mana: Arhetipul exista! - chiar daca vrem noi sau nu. Si este independent de ce ne dorim noi in ideea ca suntem schimbabili.
Trei la mana: DA! Cred si vreau sa fiu un Animal Schimbabil! Si ma opun chiar si arhetipului daca pot sa fiu liber si sa iubesc.
Am inteles bine ce spuneai?
Iti multumesc, inca o data, pentru ce ai scris aici!
Gand bun,
Radu