oameni si motive

Cred ca multi sunt de cred ca trebuie sa traiesti cu macar un ideal despre ce vrei sa faci. In viata sau cu viata proprie.

Mi-am amintit astazi cum vroiam, cu ani in urma, sa schimb lumea - sau, mai bine spus, sa o fac mai frumoasa. Evident, nu a prea mers cu gandul si tinta asta. Sau a mers… dar prea putin fata de cum planificam eu

Cu vremea, dupa ce m-am suparat de multe ori sau m-am revoltat ca nu iese cum vreau eu, am inceput sa ma gandesc “de ce?”. Interesanta si necesara experienta. Va rog sa ma credeti!

Raspunsul e foarte simplu. Ca toate lucrurile importante.

Raspunsul mi-a venit de la un om la care tin foarte mult. Avea pe atunci cam 75 de ani si va garantez ca e “mai tanar” decat multi tineri si acum. Povestindu-i framantarile mele, nemultumirile si dorintele mele… mi-a spus:

“Nu poti sa schimbi lumea. Sunt multi oameni pe lumea asta, multe caractere, multe minti… si nu e cazul sa te stradui in zadar. Ceea ce poate face un om in lumea asta este sa dea echilibru. In jurul sau si pentru cei cu care traieste. Si daca da acest echilibru, Omul acesta… este un Luminat.”

Astazi, in ceea ce caut si in ceea ce fac este sa caut solutia pentru echilibru. Nu ma mai revolt fundamental (ca asa… cate o urma de revolta tot se mai naste din cand in cand…) si incerc sa descopar si sa ofer echilibrul. Intre oameni, intre idealurile si comportamentul lor…

Si revin la un lucru pe care l-am mai spus: exista o motivatie in fiecare dintre noi. Motivatiile mai mult sau mai putin ascunse din adancurile noastre ne construiesc intentiile de fiecare zi. Pe care, de multe ori, nici nu le bagam in seama. Dar intentiile (cred cu tarie acest lucru!) ne “conduc” aproape in fiecare clipa. Cand gandim, actionam si reactionam.

Credeti ca poate fi atins echilibrul?

Gand bun!

Radu

Ce cred ca se intampla, Despre "impacarea" cu cei din jur, Despre fericirea proprie, La ce sa ne uitam ca sa putem vedea

Se spune ca pentru a ii intelege pe ceilalti, trebuie sa te intelegi, in primul rand, pe sine. Si ca, pentru a te intelege cu cei din jur, ar fi bine mai intai sa-i asculti pe ei, sa-i intelegi si, dupa aceea, sa le spui ce vrei si cum crezi tu ca ar fi bine sa faceti anumite lucruri…

Trebuie sa va povestesc ce mi s-a intamplat zilele trecute. Nu e o “intamplare” in sensul obisnuit al cuvantului. Poate “descoperire” e mai potrivit.

Biroul meu este langa un parc mare. De multe ori trec prin parc cand ma duc sau ma intorc de la treaba. Cu ocazia asta plimb si cainele. Nu v-am spus pana acum - am un caine. Un Saint Bernard Dar despre el o sa va povestesc cu alta ocazie. Asa… cum spuneam… trec prin parc. De ceva ani (deja) consider aceasta trecere o binefacere pentru mine. O plimbare face bine, trecerea prin natura… etc…  Este un fel de obisnuinta. Constat ca a ajuns sa fie asta, din pacate.

Buuunnn… Si ce-i cu asta?

Zilele trecute mergeam prin parc, ca de obicei. Imi atrageau atentia figurile ingrijorate ale oamenilor ce treceau pe langa mine - se grabeau si ei spre serviciu sau spre alte treburi (la ora 8 - 8 si ceva dimineata nu sunt multi cei care se plimba pur si simplu)… Lucratorii de la intretinerea parcurilor maturau si stropeau florile… i-am salutat - din obisnuinta, ca doar ne stim de ceva vreme… m-am oprit de cateva ori sa-l astept pe Ludwig (asa il cheama pe companionul meu patruped)…

In timpul asta, mintea mea tot macina ce e de rezolvat in ziua aceea, ce dificultati sunt, ce ar trebui sa fac sa rezolv o problema sau alta… Ma uitam in jur si nu puteam sa nu vad mizeria ramasa pe alei de cu ziua dinainte, niste stalpi de la gardurile vandalizate de cine-mai-stie-cine, si iarasi si iarasi gandurile cu “problemele de rezolvat”.

Cam asta este drumul obisnuit spre si de la locul unde ma macin zi de zi cu munca (sau treburile… ca de muncit muncim mai mult sau mai putin, depinde cum privim lucrurile…).

Si cum mergeam asa, in starea pe care sper ca am reusit sa o redau destul de fidel, s-a intamplat ceva realmente uluitor si important:

AM INTELES!

Am inteles ca am pierdut “sensul” plimbarii. Drumul meu prin parc ajunsese sa fie numai un drum si nu o bucurie. Era chiar o obisnuinta care semana cu o corvoada. Vorba ardeleanului: “daca-i musai, cu placere…”

Mi-au venit, atunci, in gand, multe intrebari: “De ce ma uit la lucrurile urate din jurul meu? De ce ma gandesc la problemele pe care trebuie sa le rezolv si nu la ce imi aduce bucurie in ceea ce fac? De ce nu ma bucur de verdele din jurul meu si ma uit la gunoaiele pe care, oricum, acum le matura ingrijitorii? Cum pot sa fiu atat de limitat (eu, care am pretentia ca nu sunt) si sa-mi proiectez viata si trairile cotidiene in griji si probleme? De ce nu vad si nu simt fiecare clipa ca pe o bucurie? Si, mai ales, in acel context. Si de ce nu si in restul zilei sau locurilor?

Va mira ce va povestesc?

Am mers mai departe si am zambit. Am intalnit un bunic (destul de uracios, nu spun nu) care isi plimba nepotelul adorabil, de nu mai mult de 3 ani. A vrut sa-l mangaie pe Ludwig. Ne-am oprit si “ne-am” jucat putin. Am mai mers putin si ne-am intalnit cu o ingrijitoare din parc pe care o stiu de cel putin 2 - 3 ani. Nu am salutat-o numai (cum fac de obicei). M-am oprit si am intrebat-o ce mai face, cum merge treaba… Trebuie sa va spun ca nu m-am simtit “generos” ca am facut asta. Ci doar ca vorbeam cu un om care gandeste la fel ca si mine, care are probleme de zi cu zi, asa cum are cam fiecare… Am vorbit cateva minute, in care am aflat cateva dintre problemele ei (nu are rost sa le descriu aici), dar si ca ce frumos e parcul asta si ca atunci cand e vreme buna e o placere sa mature si sa sape straturile cu flori.

Si am mers mai departe. Nu mai vedeam chipurile incrancenate ale trecatorilor. Vedeam ochii lor in care stralucea si putina speranta ca le poate fi mai bine - chiar daca licarul asta era destul de ascuns. Vedeam si miroseam parfumul florilor si al ierbii.

Cam asta a fost. Nimic deosebit? Sau, poate, o toana de-a mea? Cred ca e mult mai mult!

Am inteles, atunci si in continuare, ca traim (de multe ori) intr-o eroare fundamentala. In viata noastra cotidiana, cand ne gandim la noi si la ce avem de facut, cand ne uitam in jur… pornim de la probleme. Vedem intai ceea ce, in fapt, nu ne place. Putine sunt momentele cand logica si trairile noastre construiec ceea ce ne place, ceea ce ne-ar putea bucura… Si de si mai putine ori actionam cu bucurie. De cele mai multe ori reactionam pentru a rezolva o problema sau pentru a obtine ceva ce credem ca ne-ar face bucurosi (spre exemplu bani, o pozitie de suprematie fata de altii, rezolvarea unei probleme aparute si asa mai departe…).

As putea sa continui sa spun multe in zona asta. Chiar si ideea cu gandul pozitiv care atrage sentimente si fapte pozitive cred ca este o mare prostie daca noi nu vedem viata noastra (cea de zi cu zi, nu filosofez despre viata in general) decat in cheia de “a rezolva problemele”. Si cand noi functionam cum spuneam, e o mare prostie fiindca e doar un instrument pentru a ne insela singuri. Noi, profund, nu ne bucuram de viata - facem tot ce putem doar ca sa supravietuim. Si atunci povestea cu pozitivul e doar o poveste. Si foarte amara, finalmente.

Sper ca am reusit sa pornesc niste sentimente in voi cu “intamplarea” mea. Sau macar un zambet sau un inceput de gand.

Si revin la inceput. Eu asa am inceput un nou drum in a ma intelege.

Poate functiona si la voi asa? Ati incercat senzatiile sau gandurile astea candva?

Ma gandesc sa facem impreuna un “scurt inventar” despre cum ar trebui sa ne bucuram de ceea ce facem, de ceea ce suntem, de cum traim impreuna cu cei de langa noi… Cel mai usor, constat uitandu-ma in jur, e sa ne “izolam” desconsiderand si “injurand” pe cei din jurul nostru. Insa… daca tot suntem oameni, ce-ar fi sa traim impreuna cu oamenii din jurul nostru. Poate ar fi mai simplu sa construim o societate functionala asa - decat sa reactionam si sa spunem “nu faci bine!”. Probabil va ganditi acum ca rautatea si prostia e greu de evitat. De acord. Insa, daca noi Reactionam la astea, nu cred ca se vor schimba.

Si motive cred ca putem sa descoperim pentru a face toate astea. Nu?

Gand bun si pe cat de curand,

Radu

Ce cred ca se intampla, Despre "impacarea" cu cei din jur, Despre fericirea proprie, Ganduri si Intrebari cu raspunsuri sau nu, Intamplari cu Oameni, La ce sa ne uitam ca sa putem vedea

De unde pana unde se intinde influenta noastra? In familie si in cercurile in care traim zi de zi…

Ce si cine ne da putere? Puterea pe care o avem asupra lucrurilor si a celor din jurul nostru?

Am citit si auzit multe despre “cum sa influentezi propria existenta”, “gandeste pozitiv” si multe altele din zona asta. Vreau sa ajungem mai departe de toate acestea.

Cred ca este total gresit sa ne dorim sa avem putere asupra celorlalti. Se poate si asta, dar nu e chiar ceea ce ma intereseaza si imi doresc sa multiplic. Ma gandesc la acea putere de a multiplica succesul in corelare cu cei din jurul meu. Nu cred in puterea dominatiei. Si istoria ma ajuta in a demonstra ca ea functioneaza, dar aduce multa suferinta si dezamagire. Vedeti, am evitat sa spun ca aduce “rau” - fiindca nu cred ca e cazul sa ajungem la discutia/disputa ce e binele si raul…

Ati auzit de Stephen Covey? Eu l-am “intalnit” la recomandarea unor tutori sau profesori de la diferite cursuri. Recunosc, am gasit multe lucruri, acolo, care nu mi-au placut si despre care nu cred ca functioneaza. Insa, am descoperit cateva lucruri pe care le consider fundamentale.

Covey spune urmatorul lucru: avem doua zone in care ne manifestam. Imaginati-va doua cercuri concentrice. Evident, noi ne aflam in mijlocul cercurilor. Cercul mai mic este cel al lucrurilor, oamenilor si faptelor pe care NOI le putem influenta. Cel mai mare este cel al acelor spuse inainte, care ne ingrijoreaza, dar pe care nu le putem influenta direct…

Bun! Si ce-i cu asta?! Simplu! Am inteles ca de multe ori ne consumam energia, timpul si chiar nervii pe lucruri pe care nu le putem influenta. Ne suparam pe guvern, pe sisteme diferite si toate de felul asta… si nu mai apucam sa facem ceva acolo unde putem si acolo unde chiar am aduce progres.

Si, imediat dupa, ne suparam ca viata e grea si ca oamenii nu ne inteleg… sau… sau…

Va propun un exercitiu de analiza:

In ultimul timp, cate dintre problemele ce v-au macinat sau la care v-ati gandit, le-ati fi putut rezolva? Adica, asupra carora dintre acestea aveati puterea reala de a face ceva?

Si revin la subiectul asta, cu fapte concrete, dupa ce imi spuneti ce ati descoperit.

Gand bun si pe curand,

Radu

Ce cred ca se intampla, Despre "impacarea" cu cei din jur, Despre fericirea proprie, Ganduri si Intrebari cu raspunsuri sau nu, La ce sa ne uitam ca sa putem vedea, Resurse umane, Scoli, cursuri, dezvoltare

Din cand in cand o sa revin la acest indrumar. Cu alte capitole.

Astazi, despre zambit

Pasul 1: Daca tot te-ai apucat sa citesti asta, citeste pana la capat. Chiar daca nu ai chef de zambit. Apropos: sa nu te gandesti ca ma refer la “zambetele profesionale” sau la a “rade tamp” sau fara motiv

Pasul 2: Daca ai multe pe cap si grijile nu-ti dau pace, te rog sa te gandesti la un lucru, la o persoana sau la o intamplare care ti-a facut placere in ultima vreme. Ti-a aparut in gand un inceput de zambet?

Pasul 3: Cu siguranta ai multe lucruri care nu-ti plac in jur. Cu siguranta cineva te supara sau te-a suparat de curand. Si daca tot iti vin in minte astea, gandeste-te si la ce ai frumos si placut in viata ta. Gandeste-te la ce ai realizat bun, la un gest de recunostinta a cuiva pentru ceea ce ai facut, la vorbele bune pe care le auzi. Chiar daca “astea frumoase” sunt mai rare decat celelalte, iti garantez ca iti pot aduce un zambet in suflet. Sper ca ai zambit acum!

Pasul 4: Cand, in zilele ce urmeaza, “intri” in ceva mai putin placut, cand o sa simti ca te cuprinde furia sau supararea, aminteste-ti de ce spuneam la pasul 3. Cred ca o sa zambesti si nu o sa te tulbure prea tare ceea ce se petrece in clipa aceea. Daca vei face asta sunt convins ca o sa gasesti solutii mai inspirate decat daca ai accepta incrancenarea. Zambesti deja, inchipuindu-ti situatia?

Pasul 5: Daca ai luat in considerare primii 4 pasi, trebuie sa-ti spun ca un zambet nu rezolva problemele. Un zambet te face sa te simti “uman“, in primul rand. Un om care zambeste e mai cautat de ceilalti decat unul ingandurat sau suparat. Si, cu siguranta, mai sustinut de ceilalti. Daca te “vezi” mai vesel ca de obicei, nu-ti vine sa zambesti?

Evaluarea activitatilor: Daca ai citit cu atentie cele de mai sus si daca ti-a venit macar sa zambesti, mergi pana la oglinda. Vezi in ochii tai un licar de bucurie si de frumusete?

Epilog 1: Daca nu ti-a iesit si evaluarea a dat gres, incearca mai des cei 5 pasi. E posibil sa te fi lasat prea multa vreme prada grijilor, supararilor si nemultumirilor. Iar daca ti-a reusit, de ce sa nu repeti?

Epilog 2: Este imposibil sa nu ai motive sa zambesti cu drag cand te gandesti la unele lucruri despre tine si despre viata ta. Trebuie numai sa le punem pe acestea pe un loc mai sus in mintea si sufletul nostru.

Epilog 3: Nu credeti ca e cazul sa zambim mai des?

Ce cred ca se intampla, Despre "impacarea" cu cei din jur, Despre fericirea proprie

Va propun un exercitiu simplu.

Eu il fac de ceva ani cu grupurile diferite pe care le intalnesc. Cand tin cursuri sau moderez o intalnire in care se poate discuta despre asa ceva… in fine, in general cu oameni activi, care chiar fac ceva, cum s-ar spune.

Experimentul are mai multe etape. Atentie: daca vreti sa-l faceti acasa (chiar si numai cu o persoana), fiti pregatiti pentru o discutie foarte serioasa, imediat dupa - exista “risc” major

Pasul 1: intrebati care ar fi lucrul cel mai important pe care si l-ar dori in viata ca sa le fie mai bine - dintre acelea care ii lipsesc sau pe care nu le au in masura in care vor.

Raspunsul pe care l-am obtinut in proportie zdrobitoare este: Bani!

Pasul 2: intrebati care ar fi primele 3 lucruri cele mai importante de care ar avea nevoie (dintre cele care le lipsesc sau nu au destul) ca sa le fie viata mai frumoasa.

Raspunsurile pe care le-am obtinut, au fost in ordine: Bani, O casa mai mare, Un job unde sa castig mai bine, Vacante frumoase si inca altele cateva care apar din cand in cand…

Pasul 3: intrebati care ar fi primele 6 lucruri cele mai importante de care ar avea nevoie (dintre acelea care ii lipsesc sau pe care nu le au in masura in care vor) ca sa le fie mai bine in viata.

Raspunsurile, dupa ce se epuizeaza cele 3 majoritare de la punctul anterior, incep sa vina mai greu si sunt mai diversificate: sa deschida o afacere prospera si utila, sa isi vada de un hobby, sa fie sanatosi, sa aibe parteneri puternici, sa aibe oportunitati in dezvoltarea carierei, sa… si lista poate sa continue destul de mult in aceasta zona.

Pasul 4: intrebati care ar fi primele 10 lucruri cele mai importante de care ar avea nevoie (dintre acelea care ii lipsesc sau pe care nu le au in masura in care vor) ca sa le fie mai bine in viata.

La acest punct deruta incepe sa se faca simtita. Raspunsurile in aceasta etapa devin foarte dificile. Si nu neaparat fiindca sunt multe. Cand se epuizeaza cele care vin la indemana imediat (si vin ca raspunsuri rapide fiindca la astea se gandesc de obicei), fiecare incepe sa se gandeasca mai in adancime la ce ar vrea si ce le-ar face viata mai frumoasa. Si incep sa apara raspunsuri de genul: mai multa liniste, multumire, respectul celor din jur, bucurii in familie, fericire chiar si altele de felul acesta.

Pasul 5 (si ultimul): Cereti si o ierarhizare cat de cat a celor zece - in ordinea importantei, nu a urgentei lor.

Rapunsurile sunt uluitoare! Daca in primii doi pasi “cele mai importante” lucruri erau banii si lucrurile exclusiv materiale, in momentul acesta primele pozitii sunt ocupate de fericire, bucurii personale, sanatate, iubire, recunoastere in societate, buna intelegere si chiar posibilitatea de a face lucruri importante si utile pentru cei din jur.

De ce va provoc sa faceti sau sa intelegeti acest exercitiu?

Fiindca am constatat ca incet - incet, noi oamenii, am devenit supusii unor modele materiale pe care noi le-am creat si dezvoltat. Uitand, in fapt, de la ce am plecat. Toate aceste instrumente (bani, pozitie buna la job, o casa cat mai incapatoare etc) sunt in fapt cele prin care ne realizam dorintele umane de bine (asa cum vede binele personal fiecare, fireste). In punctul de plecare al gandurilor si dorintelor noastre, motivatiile si ceea ce ceream de la viata tineau de dorinte profunde. De bucurie personala si de inter-relationare cu cei din jurul nostru. Dupa ce am descoperit cum putem sa ajungem la ele (prin instrumentele de care aminteam), ne-am concentrat atat de mult pe cum sa obtinem acele instrumente (sau mijloace, daca va suna mai bine) incat acestea au devenit motivatii in sine ale vietilor noastre.

Curios, nu? Sau dezamagitor, cel putin. Unii or sa spuna ca e normal, in lumea in care traim, sa se intample asa. Si oare lumea nu e facuta din noi, oamenii?

De ce am inceput sa fac acest exercitiu - experiment?

Ani de zile am lucrat cu oameni din diferite domenii, din diferite tari (mai mult cele europene), cu oameni de diferite varste si cu pozitii ierarhice dintre cele mai diferite. Fiind si eu prins de vartejul ambitiilor profesionale si de cel al rezultatelor, de multe ori ramaneam surprins cum pot niste oameni sa nu se zbata foarte tare si imediat sa rezolve o problema aparuta (nu e vorba aici de cele de tip criza, fireste). Sau cum pot sa aibe tupeul sa isi respecte pauza de masa de pranz sau de ce nu accepta sa lucreze in weekend fiindca trebuie sa stea in familie. Cu vremea am inteles ca probabil “varianta” lor e cea corecta.

O sa mai discutam despre astea. Si din alte perspective, desigur.

Gand bun tuturor!

Ce cred ca se intampla, Despre "impacarea" cu cei din jur, Despre fericirea proprie, Ganduri si Intrebari cu raspunsuri sau nu, La ce sa ne uitam ca sa putem vedea

Ca sa incep de la ce zice si titlul: Ce putem sa facem in toata “nebunia” de acum? Mai toti spun ca trebuie sa reducem costurile. Si cum, pana acum, am “eficientizat” la capitolul cafea, apa, hartie si creioane, deplasari si felurite forme de protocol… ce ne-o mai fi ramas?
Raspuns la indemana oricui: personalul! Angajatii, de! Adica, si mai simplu: oamenii!
Interesant! Foarte interesant… Oamenii se gandesc sa “reduca oamenii”. Si cine are “taria de caracter” sa o faca? Oamenii “de sus”, fireste.
In acest moment cred ca putem sa descoperim impreuna o mare pacaleala sau o mare solutie.
Vorbeam cu un prieten bun mai ieri despre asta si imi explica foarte plastic situatia actuala… cand masina urca un deal, ce faci? Franezi sau apesi acceleratia? Raspunsul este deja inclus. Daca vreau sa trec dealul, fireste…
Revenind la problema oamenilor, a angajatilor si a resurselor pe care le are (inca!) un angajator…
Am discutat cu amici (si ne-amici) care se ocupa prin diverse companii (mai mari sau mai mici, mai multinationale sau locale) de resursele umane. Unii imi povesteau cum fac ei curatenie acum, odata cu criza. “Cine nu face treaba, sa plece. Gasim altii mai tineri si mai ieftini dupa criza”… Altii dimpotriva. “Acum e momentul sa angajam oameni. Ca pe o piata in “asteptare” gasesti oameni foarte buni care nu mai cer atat de mult ca anul trecut. Si daca ii iau acum, vor fi alaturi de mine mai tarziu fiindca i-am ajutat la nevoie. Bine, asta inseamna sa si “investesc” in ei si sa-i fac sa se simta bine in organizatie – sa se simta ca parte din ea… Partea proasta e ca CEO-ul nu prea intelege asta…”
Aha! Am spus…
Inteleg ca, in principiu, sunt doua variante (abordari):
1.    Folosim cat (si cum) putem angajatii spre binele si profitul companiei
2.    Privim compania ca pe un intreg din care fac parte si angajatii si succesul este unul comun
Cum impacam cele doua perspective? Sau nu este necesar sa o facem?
Unii probabil isi spun ca “cine poate, oase roade…” si ca e bine sa intindem coarda rezistentei umane… si daca o sa crape careva… “a avut ghinion”. Evident iau in calcul si o multime de oameni care au inteles sa-si “castige existenta” prin a se ascunde sau a arunca responsabilitatile altora, aratand numai de fatada cat de mult muncesc si cat de utili sunt organizatiei… Am vazut multi angajati, de la niveluri diferite ierarhice, care si-au construit un mit al propriei existente in companie. De multe ori sunt agresivi, ori alunecosi… orice argument are un raspuns care ii “apara”…
Ce ar fi, oare, mai bine in situatiile astea? Hai sa nu spun “mai bine”. Poate “mai functional” ma fereste de a da o definitie a binelui…
Mai pun doar cateva intrebari ce vizeaza o singura intelegere si presupune o decizie de actiune (cred eu):
Societatea, comunitatile mai mari sau mai mici in virtutea a ce functioneaza? Pe cine servesc? Cum si de ce se asociaza oamenii? Oamenii muncesc doar ca sa aiba ce manca?
Sunt aproape convins ca va ganditi acum, dupa ce ati citit cele de mai sus, la exemple concrete din jur. Va rog sa va ganditi cu un pas mai departe. Adica la motivele fiecaruia / fiecareia de a reactiona intr-un fel sau altul in contexte similare. Va asigur ca o sa descoperiti lucruri extrem de interesante. Si chiar si un nou mod de a actiona (si reactiona) in situatii asemanatoare.
Ma intereseaza mult ce cred si altii despre toate astea si mai deschidem subiectul, va asigur.
Solutii?

Ce cred ca se intampla, Cu si despre Organizatii, Despre fericirea proprie, Evolutii si "oranduiri", Ganduri si Intrebari cu raspunsuri sau nu, La ce sa ne uitam ca sa putem vedea, Resurse umane