Se spune ca pentru a ii intelege pe ceilalti, trebuie sa te intelegi, in primul rand, pe sine. Si ca, pentru a te intelege cu cei din jur, ar fi bine mai intai sa-i asculti pe ei, sa-i intelegi si, dupa aceea, sa le spui ce vrei si cum crezi tu ca ar fi bine sa faceti anumite lucruri…
Trebuie sa va povestesc ce mi s-a intamplat zilele trecute. Nu e o “intamplare” in sensul obisnuit al cuvantului. Poate “descoperire” e mai potrivit.
Biroul meu este langa un parc mare. De multe ori trec prin parc cand ma duc sau ma intorc de la treaba. Cu ocazia asta plimb si cainele. Nu v-am spus pana acum - am un caine. Un Saint Bernard
Dar despre el o sa va povestesc cu alta ocazie. Asa… cum spuneam… trec prin parc. De ceva ani (deja) consider aceasta trecere o binefacere pentru mine. O plimbare face bine, trecerea prin natura… etc… Este un fel de obisnuinta. Constat ca a ajuns sa fie asta, din pacate.
Buuunnn… Si ce-i cu asta?
Zilele trecute mergeam prin parc, ca de obicei. Imi atrageau atentia figurile ingrijorate ale oamenilor ce treceau pe langa mine - se grabeau si ei spre serviciu sau spre alte treburi (la ora 8 - 8 si ceva dimineata nu sunt multi cei care se plimba pur si simplu)… Lucratorii de la intretinerea parcurilor maturau si stropeau florile… i-am salutat - din obisnuinta, ca doar ne stim de ceva vreme… m-am oprit de cateva ori sa-l astept pe Ludwig (asa il cheama pe companionul meu patruped)…
In timpul asta, mintea mea tot macina ce e de rezolvat in ziua aceea, ce dificultati sunt, ce ar trebui sa fac sa rezolv o problema sau alta… Ma uitam in jur si nu puteam sa nu vad mizeria ramasa pe alei de cu ziua dinainte, niste stalpi de la gardurile vandalizate de cine-mai-stie-cine, si iarasi si iarasi gandurile cu “problemele de rezolvat”.
Cam asta este drumul obisnuit spre si de la locul unde ma macin zi de zi cu munca (sau treburile… ca de muncit muncim mai mult sau mai putin, depinde cum privim lucrurile…).
Si cum mergeam asa, in starea pe care sper ca am reusit sa o redau destul de fidel, s-a intamplat ceva realmente uluitor si important:
AM INTELES!
Am inteles ca am pierdut “sensul” plimbarii. Drumul meu prin parc ajunsese sa fie numai un drum si nu o bucurie. Era chiar o obisnuinta care semana cu o corvoada. Vorba ardeleanului: “daca-i musai, cu placere…”
Mi-au venit, atunci, in gand, multe intrebari: “De ce ma uit la lucrurile urate din jurul meu? De ce ma gandesc la problemele pe care trebuie sa le rezolv si nu la ce imi aduce bucurie in ceea ce fac? De ce nu ma bucur de verdele din jurul meu si ma uit la gunoaiele pe care, oricum, acum le matura ingrijitorii? Cum pot sa fiu atat de limitat (eu, care am pretentia ca nu sunt) si sa-mi proiectez viata si trairile cotidiene in griji si probleme? De ce nu vad si nu simt fiecare clipa ca pe o bucurie? Si, mai ales, in acel context. Si de ce nu si in restul zilei sau locurilor?
Va mira ce va povestesc?
Am mers mai departe si am zambit. Am intalnit un bunic (destul de uracios, nu spun nu) care isi plimba nepotelul adorabil, de nu mai mult de 3 ani. A vrut sa-l mangaie pe Ludwig. Ne-am oprit si “ne-am” jucat putin. Am mai mers putin si ne-am intalnit cu o ingrijitoare din parc pe care o stiu de cel putin 2 - 3 ani. Nu am salutat-o numai (cum fac de obicei). M-am oprit si am intrebat-o ce mai face, cum merge treaba… Trebuie sa va spun ca nu m-am simtit “generos” ca am facut asta. Ci doar ca vorbeam cu un om care gandeste la fel ca si mine, care are probleme de zi cu zi, asa cum are cam fiecare… Am vorbit cateva minute, in care am aflat cateva dintre problemele ei (nu are rost sa le descriu aici), dar si ca ce frumos e parcul asta si ca atunci cand e vreme buna e o placere sa mature si sa sape straturile cu flori.
Si am mers mai departe. Nu mai vedeam chipurile incrancenate ale trecatorilor. Vedeam ochii lor in care stralucea si putina speranta ca le poate fi mai bine - chiar daca licarul asta era destul de ascuns. Vedeam si miroseam parfumul florilor si al ierbii.
Cam asta a fost. Nimic deosebit? Sau, poate, o toana de-a mea? Cred ca e mult mai mult!
Am inteles, atunci si in continuare, ca traim (de multe ori) intr-o eroare fundamentala. In viata noastra cotidiana, cand ne gandim la noi si la ce avem de facut, cand ne uitam in jur… pornim de la probleme. Vedem intai ceea ce, in fapt, nu ne place. Putine sunt momentele cand logica si trairile noastre construiec ceea ce ne place, ceea ce ne-ar putea bucura… Si de si mai putine ori actionam cu bucurie. De cele mai multe ori reactionam pentru a rezolva o problema sau pentru a obtine ceva ce credem ca ne-ar face bucurosi (spre exemplu bani, o pozitie de suprematie fata de altii, rezolvarea unei probleme aparute si asa mai departe…).
As putea sa continui sa spun multe in zona asta. Chiar si ideea cu gandul pozitiv care atrage sentimente si fapte pozitive cred ca este o mare prostie daca noi nu vedem viata noastra (cea de zi cu zi, nu filosofez despre viata in general) decat in cheia de “a rezolva problemele”. Si cand noi functionam cum spuneam, e o mare prostie fiindca e doar un instrument pentru a ne insela singuri. Noi, profund, nu ne bucuram de viata - facem tot ce putem doar ca sa supravietuim. Si atunci povestea cu pozitivul e doar o poveste. Si foarte amara, finalmente.
Sper ca am reusit sa pornesc niste sentimente in voi cu “intamplarea” mea. Sau macar un zambet sau un inceput de gand.
Si revin la inceput. Eu asa am inceput un nou drum in a ma intelege.
Poate functiona si la voi asa? Ati incercat senzatiile sau gandurile astea candva?
Ma gandesc sa facem impreuna un “scurt inventar” despre cum ar trebui sa ne bucuram de ceea ce facem, de ceea ce suntem, de cum traim impreuna cu cei de langa noi… Cel mai usor, constat uitandu-ma in jur, e sa ne “izolam” desconsiderand si “injurand” pe cei din jurul nostru. Insa… daca tot suntem oameni, ce-ar fi sa traim impreuna cu oamenii din jurul nostru. Poate ar fi mai simplu sa construim o societate functionala asa - decat sa reactionam si sa spunem “nu faci bine!”. Probabil va ganditi acum ca rautatea si prostia e greu de evitat. De acord. Insa, daca noi Reactionam la astea, nu cred ca se vor schimba.
Si motive cred ca putem sa descoperim pentru a face toate astea. Nu?
Gand bun si pe cat de curand,
Radu