oameni si motive

Nu am scris de foarte multa vreme aici.
Cred ca de acum o sa reincep. Vom vedea…
Astazi de dimineata mergeam cu un amic (si discutam unele-altele) prin zona in care locuiesc. Nu conteaza cine era amicul - destul de “becher mare…”
Mergem noi asa… trecem pe langa gunoierul zonei (acela de matura pe strada si are un tomberon mobil). Ma saluta. Il salut si eu cu mult respect.
Prietenul meu ma intreaba: “De ce il saluti?”
Ii raspund: “Fiindca il salut aproape in fiecare dimineata, cand matura in fata blocului meu. Astazi mi-a luat-o inainte. Ai vazut ce bucuros a fost ca m-a salutat el intai?”

Ca tot am inceput cu oamenii si motivele lor…
Am fost foarte bucuros ca gunoierul (imi cer scuze - habar nu am numele lui) s-a grabit sa ma salute el primul. Eu ma grabesc in fiecare dimineata, cand il intalnesc.

Si… ca PS: Imi amintesc de un gunoier pe care il vedeam in adolescenta (care matura strada si avea o imensitate de tulumba pe roti imense - ca in anii ‘80, fireste)… si care, daca lucra duminica… era de fiecare data imbracat cu un costum, camasa si cravata…
O sa va povestesc, candva, discutia cu el…. ca nu ma abtineam sa vorbesc cu oamenii nici atunci…

Gand bun si sper sa ne recitim curand,
Radu

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/cine-ne-scapa-de-lupul-cel-rau

Astazi, mi-am amintit o intamplare povestita de un fost profesor si indrumator al meu din scoala generala. Am asociat-o, de multe ori, cu ce ni s-a intamplat noua (in Romania) dupa 1989.
Cel ce mi-a povestit, avea acasa (undeva in Ardeal, in casa parinteasca) un caine de curte. Ceva asemanator unui ciobanesc enorm. Toata viata lui, cainele, traise legat in lant. Pe la 20 - 21 de ani abia isi mai tara zilele. Nu mai vedea, picioarele ii tremurau si abia mai latra cand simtea un strain. Toata viata lui fusese un caine “de nadejde”. Fusese un aparator destoinic si nimeni, din cei necunoscuti, nu putea sa intre in curtea familiei daca nu era intampinat de cei ai casei.
Si, pe vremea de care va povesteam, cand cainele credincios si iubit de toata familia nu mai putea sa faca mare lucru, tatal spune: “apai… amu, nu poate sa faca rau nimanui si cred ca putem sa-i dam drumul din lant”.
Si i-a dat drumul din lant.
Parca innebunit, cainele a inceput sa alerge in toate partile, cu o forta pe care nu si-ar fi inchipuit-o nimeni. Si a alergat in toate directiile, lovindu-se de tot ce i-a iesit in cale. De gard, de casa, de hambare…
Si nu a rezistat mult. Se lovise prea tare alergand. A murit repede, dupa ce a alergat “liber de lant”.

Cam trista povestea. Nu o spun des.

De ce v-am povestit asta… Uitandu-ma la unele lucruri ce se intampla, mi-am reamintit de credinta mea ca si libertatea se “construieste”. Ceea ce se intampla cu noi nu cred ca poate sa fie “un model” pe care putem sa-l aplicam oricand si oriunde. Poate, numai daca am crescut odata cu acel model… Cred ca libertatea (o sa spuneti ca e relativa si asta…) o putem construi daca avem aceasta dorinta. Si, neaparat, sa fie o vointa comuna a noastra si a celor din jur.

Indiferent de care personaj, din povestea de mai sus, suntem.

Avem, oare, suficiente motive pentru a ne construi o libertate care sa nu fie doar o pacaleala? Credeti ca putem sa gasim solutii la situatiile in care traim si la caile pe care le putem alege pentru a construi echilibrul libertatii noastre?

Gand bun!

Radu

Cred ca multi sunt de cred ca trebuie sa traiesti cu macar un ideal despre ce vrei sa faci. In viata sau cu viata proprie.

Mi-am amintit astazi cum vroiam, cu ani in urma, sa schimb lumea - sau, mai bine spus, sa o fac mai frumoasa. Evident, nu a prea mers cu gandul si tinta asta. Sau a mers… dar prea putin fata de cum planificam eu

Cu vremea, dupa ce m-am suparat de multe ori sau m-am revoltat ca nu iese cum vreau eu, am inceput sa ma gandesc “de ce?”. Interesanta si necesara experienta. Va rog sa ma credeti!

Raspunsul e foarte simplu. Ca toate lucrurile importante.

Raspunsul mi-a venit de la un om la care tin foarte mult. Avea pe atunci cam 75 de ani si va garantez ca e “mai tanar” decat multi tineri si acum. Povestindu-i framantarile mele, nemultumirile si dorintele mele… mi-a spus:

“Nu poti sa schimbi lumea. Sunt multi oameni pe lumea asta, multe caractere, multe minti… si nu e cazul sa te stradui in zadar. Ceea ce poate face un om in lumea asta este sa dea echilibru. In jurul sau si pentru cei cu care traieste. Si daca da acest echilibru, Omul acesta… este un Luminat.”

Astazi, in ceea ce caut si in ceea ce fac este sa caut solutia pentru echilibru. Nu ma mai revolt fundamental (ca asa… cate o urma de revolta tot se mai naste din cand in cand…) si incerc sa descopar si sa ofer echilibrul. Intre oameni, intre idealurile si comportamentul lor…

Si revin la un lucru pe care l-am mai spus: exista o motivatie in fiecare dintre noi. Motivatiile mai mult sau mai putin ascunse din adancurile noastre ne construiesc intentiile de fiecare zi. Pe care, de multe ori, nici nu le bagam in seama. Dar intentiile (cred cu tarie acest lucru!) ne “conduc” aproape in fiecare clipa. Cand gandim, actionam si reactionam.

Credeti ca poate fi atins echilibrul?

Gand bun!

Radu

Se spune ca pentru a ii intelege pe ceilalti, trebuie sa te intelegi, in primul rand, pe sine. Si ca, pentru a te intelege cu cei din jur, ar fi bine mai intai sa-i asculti pe ei, sa-i intelegi si, dupa aceea, sa le spui ce vrei si cum crezi tu ca ar fi bine sa faceti anumite lucruri…

Trebuie sa va povestesc ce mi s-a intamplat zilele trecute. Nu e o “intamplare” in sensul obisnuit al cuvantului. Poate “descoperire” e mai potrivit.

Biroul meu este langa un parc mare. De multe ori trec prin parc cand ma duc sau ma intorc de la treaba. Cu ocazia asta plimb si cainele. Nu v-am spus pana acum - am un caine. Un Saint Bernard Dar despre el o sa va povestesc cu alta ocazie. Asa… cum spuneam… trec prin parc. De ceva ani (deja) consider aceasta trecere o binefacere pentru mine. O plimbare face bine, trecerea prin natura… etc…  Este un fel de obisnuinta. Constat ca a ajuns sa fie asta, din pacate.

Buuunnn… Si ce-i cu asta?

Zilele trecute mergeam prin parc, ca de obicei. Imi atrageau atentia figurile ingrijorate ale oamenilor ce treceau pe langa mine - se grabeau si ei spre serviciu sau spre alte treburi (la ora 8 - 8 si ceva dimineata nu sunt multi cei care se plimba pur si simplu)… Lucratorii de la intretinerea parcurilor maturau si stropeau florile… i-am salutat - din obisnuinta, ca doar ne stim de ceva vreme… m-am oprit de cateva ori sa-l astept pe Ludwig (asa il cheama pe companionul meu patruped)…

In timpul asta, mintea mea tot macina ce e de rezolvat in ziua aceea, ce dificultati sunt, ce ar trebui sa fac sa rezolv o problema sau alta… Ma uitam in jur si nu puteam sa nu vad mizeria ramasa pe alei de cu ziua dinainte, niste stalpi de la gardurile vandalizate de cine-mai-stie-cine, si iarasi si iarasi gandurile cu “problemele de rezolvat”.

Cam asta este drumul obisnuit spre si de la locul unde ma macin zi de zi cu munca (sau treburile… ca de muncit muncim mai mult sau mai putin, depinde cum privim lucrurile…).

Si cum mergeam asa, in starea pe care sper ca am reusit sa o redau destul de fidel, s-a intamplat ceva realmente uluitor si important:

AM INTELES!

Am inteles ca am pierdut “sensul” plimbarii. Drumul meu prin parc ajunsese sa fie numai un drum si nu o bucurie. Era chiar o obisnuinta care semana cu o corvoada. Vorba ardeleanului: “daca-i musai, cu placere…”

Mi-au venit, atunci, in gand, multe intrebari: “De ce ma uit la lucrurile urate din jurul meu? De ce ma gandesc la problemele pe care trebuie sa le rezolv si nu la ce imi aduce bucurie in ceea ce fac? De ce nu ma bucur de verdele din jurul meu si ma uit la gunoaiele pe care, oricum, acum le matura ingrijitorii? Cum pot sa fiu atat de limitat (eu, care am pretentia ca nu sunt) si sa-mi proiectez viata si trairile cotidiene in griji si probleme? De ce nu vad si nu simt fiecare clipa ca pe o bucurie? Si, mai ales, in acel context. Si de ce nu si in restul zilei sau locurilor?

Va mira ce va povestesc?

Am mers mai departe si am zambit. Am intalnit un bunic (destul de uracios, nu spun nu) care isi plimba nepotelul adorabil, de nu mai mult de 3 ani. A vrut sa-l mangaie pe Ludwig. Ne-am oprit si “ne-am” jucat putin. Am mai mers putin si ne-am intalnit cu o ingrijitoare din parc pe care o stiu de cel putin 2 - 3 ani. Nu am salutat-o numai (cum fac de obicei). M-am oprit si am intrebat-o ce mai face, cum merge treaba… Trebuie sa va spun ca nu m-am simtit “generos” ca am facut asta. Ci doar ca vorbeam cu un om care gandeste la fel ca si mine, care are probleme de zi cu zi, asa cum are cam fiecare… Am vorbit cateva minute, in care am aflat cateva dintre problemele ei (nu are rost sa le descriu aici), dar si ca ce frumos e parcul asta si ca atunci cand e vreme buna e o placere sa mature si sa sape straturile cu flori.

Si am mers mai departe. Nu mai vedeam chipurile incrancenate ale trecatorilor. Vedeam ochii lor in care stralucea si putina speranta ca le poate fi mai bine - chiar daca licarul asta era destul de ascuns. Vedeam si miroseam parfumul florilor si al ierbii.

Cam asta a fost. Nimic deosebit? Sau, poate, o toana de-a mea? Cred ca e mult mai mult!

Am inteles, atunci si in continuare, ca traim (de multe ori) intr-o eroare fundamentala. In viata noastra cotidiana, cand ne gandim la noi si la ce avem de facut, cand ne uitam in jur… pornim de la probleme. Vedem intai ceea ce, in fapt, nu ne place. Putine sunt momentele cand logica si trairile noastre construiec ceea ce ne place, ceea ce ne-ar putea bucura… Si de si mai putine ori actionam cu bucurie. De cele mai multe ori reactionam pentru a rezolva o problema sau pentru a obtine ceva ce credem ca ne-ar face bucurosi (spre exemplu bani, o pozitie de suprematie fata de altii, rezolvarea unei probleme aparute si asa mai departe…).

As putea sa continui sa spun multe in zona asta. Chiar si ideea cu gandul pozitiv care atrage sentimente si fapte pozitive cred ca este o mare prostie daca noi nu vedem viata noastra (cea de zi cu zi, nu filosofez despre viata in general) decat in cheia de “a rezolva problemele”. Si cand noi functionam cum spuneam, e o mare prostie fiindca e doar un instrument pentru a ne insela singuri. Noi, profund, nu ne bucuram de viata - facem tot ce putem doar ca sa supravietuim. Si atunci povestea cu pozitivul e doar o poveste. Si foarte amara, finalmente.

Sper ca am reusit sa pornesc niste sentimente in voi cu “intamplarea” mea. Sau macar un zambet sau un inceput de gand.

Si revin la inceput. Eu asa am inceput un nou drum in a ma intelege.

Poate functiona si la voi asa? Ati incercat senzatiile sau gandurile astea candva?

Ma gandesc sa facem impreuna un “scurt inventar” despre cum ar trebui sa ne bucuram de ceea ce facem, de ceea ce suntem, de cum traim impreuna cu cei de langa noi… Cel mai usor, constat uitandu-ma in jur, e sa ne “izolam” desconsiderand si “injurand” pe cei din jurul nostru. Insa… daca tot suntem oameni, ce-ar fi sa traim impreuna cu oamenii din jurul nostru. Poate ar fi mai simplu sa construim o societate functionala asa - decat sa reactionam si sa spunem “nu faci bine!”. Probabil va ganditi acum ca rautatea si prostia e greu de evitat. De acord. Insa, daca noi Reactionam la astea, nu cred ca se vor schimba.

Si motive cred ca putem sa descoperim pentru a face toate astea. Nu?

Gand bun si pe cat de curand,

Radu

De unde pana unde se intinde influenta noastra? In familie si in cercurile in care traim zi de zi…

Ce si cine ne da putere? Puterea pe care o avem asupra lucrurilor si a celor din jurul nostru?

Am citit si auzit multe despre “cum sa influentezi propria existenta”, “gandeste pozitiv” si multe altele din zona asta. Vreau sa ajungem mai departe de toate acestea.

Cred ca este total gresit sa ne dorim sa avem putere asupra celorlalti. Se poate si asta, dar nu e chiar ceea ce ma intereseaza si imi doresc sa multiplic. Ma gandesc la acea putere de a multiplica succesul in corelare cu cei din jurul meu. Nu cred in puterea dominatiei. Si istoria ma ajuta in a demonstra ca ea functioneaza, dar aduce multa suferinta si dezamagire. Vedeti, am evitat sa spun ca aduce “rau” - fiindca nu cred ca e cazul sa ajungem la discutia/disputa ce e binele si raul…

Ati auzit de Stephen Covey? Eu l-am “intalnit” la recomandarea unor tutori sau profesori de la diferite cursuri. Recunosc, am gasit multe lucruri, acolo, care nu mi-au placut si despre care nu cred ca functioneaza. Insa, am descoperit cateva lucruri pe care le consider fundamentale.

Covey spune urmatorul lucru: avem doua zone in care ne manifestam. Imaginati-va doua cercuri concentrice. Evident, noi ne aflam in mijlocul cercurilor. Cercul mai mic este cel al lucrurilor, oamenilor si faptelor pe care NOI le putem influenta. Cel mai mare este cel al acelor spuse inainte, care ne ingrijoreaza, dar pe care nu le putem influenta direct…

Bun! Si ce-i cu asta?! Simplu! Am inteles ca de multe ori ne consumam energia, timpul si chiar nervii pe lucruri pe care nu le putem influenta. Ne suparam pe guvern, pe sisteme diferite si toate de felul asta… si nu mai apucam sa facem ceva acolo unde putem si acolo unde chiar am aduce progres.

Si, imediat dupa, ne suparam ca viata e grea si ca oamenii nu ne inteleg… sau… sau…

Va propun un exercitiu de analiza:

In ultimul timp, cate dintre problemele ce v-au macinat sau la care v-ati gandit, le-ati fi putut rezolva? Adica, asupra carora dintre acestea aveati puterea reala de a face ceva?

Si revin la subiectul asta, cu fapte concrete, dupa ce imi spuneti ce ati descoperit.

Gand bun si pe curand,

Radu

Dupa cum v-am mai spus, incerc sa inteleg motivele ce-i fac pe oameni sa reactioneze. Nu dintr-o incapatanare de tip academic. Dimpotriva. Pentru a intelege cum “functionam” si pentru a deschide calea catre solutii.

La un anumit moment, am descoperit ca ceea ce ne determina viata (si pe cea privata si pe cea sociala) este frica. Daca vreti sa fie un cuvant mai bland, hai sa-i spunem “teama”. Teama de a ajunge in situatii dificile, teama de a pierde ceva (orice: material sau spiritual…) si chiar aceea de a face ceva ce poate fi considerat gresit de catre ceilalti.

Cand am “descoperit” asta, am discutat cu un om foarte drag mie. Unul dintre oamenii pe care ii stimez imens - sociolog cunoscut. Si l-am intrebat unde pot sa gasesc studii despre “frica”. Dupa ce a ezitat putin, mi-a spus ca nu are stiinta despre astfel de studii, dar ca vrea sa ma ajute. Si a cautat ceva in legatura cu subiectul care ma interesa pe mine. Si mi-a recomandat o “mare zona” privind compromisul, negocierea si minimul sacrificiu. Bun, am spus. Si m-am apucat de citit. Foarte interesante studii. Extraordinare! Utile, dupa unii autori. Functionale pentru a exista in lumea asta, daca nu vrei decat sa supravietuiesti.

Inutil pentru ceea ce cautam eu.

Ce cautam? Masura in care comportamentul si deciziile noastre sunt influentate de frica.

Si aici trebuie sa explic putin punctul de vedere. Foarte departe de mine gandul de a filosofa sau de a face tot felul de interpretari pe tema asta. Vreau sa gasesc drumul ce duce la intelegerea legaturii dintre cauza si modurile noastre de a trai in interactiune cu ceilalti si cu noi insine.

Cat de mult ne este asezata (in minte si in emotii) frica? Constient sau subconstient.

Frica de a nu fi in nepotrivire prea mare cu ceilalti… pentru a nu fi indepartati din cercurile pe care ni le dorim… frica de singuratate si de esec…

Chiar si “impacarea si armonia” cu cei din jurul nostru, oare, nu este determinata de un calcul mai mult sau mai putin subconstient pentru minimizarea fricilor noastre?

Practic, imi doresc sa verific cu voi in ce masura frica (la modul profund si de multe ori fara sa ne dam seama) este un fundament al trairilor si manifestarilor noastre. Interioare si exterioare.

Raspundeti-mi dupa ce va ganditi cateva minute

E, oare, un exercitiu prea greu? Eu cred ca este necesar!

Gand bun,

Radu

Departe de mine gandul de a nu lua in considerare ca multi din jurul nostru gresesc. Fata de noi si, chiar, fata de ei.

De multe ori m-am aflat in situatii dificile din cauza altora. Situatii nascute din diferite motive, de genul prostie, rautate, incompetenta etc… Sunt rau acum? Poate da - poate nu.

De cate ori, oare, nu am fost suparati sau enervati de prostiile celor din jurul nostru? De cate ori, oare, nu am dat vina pe altii, pe sistem, pe …, pe … si pe …?

Corect, poate.

Trebuie sa va intreb ceva:

Daca cei cu care lucram sau alaturi de care trebuie sa traim sunt lasi, mincinosi, ticalosi, lenesi, incompetenti si asa mai departe… cine este de vina ca noi stam alaturi de ei?

A cui este vina ca nu facem altfel sau altceva?

Din cand in cand o sa revin la acest indrumar. Cu alte capitole.

Astazi, despre zambit

Pasul 1: Daca tot te-ai apucat sa citesti asta, citeste pana la capat. Chiar daca nu ai chef de zambit. Apropos: sa nu te gandesti ca ma refer la “zambetele profesionale” sau la a “rade tamp” sau fara motiv

Pasul 2: Daca ai multe pe cap si grijile nu-ti dau pace, te rog sa te gandesti la un lucru, la o persoana sau la o intamplare care ti-a facut placere in ultima vreme. Ti-a aparut in gand un inceput de zambet?

Pasul 3: Cu siguranta ai multe lucruri care nu-ti plac in jur. Cu siguranta cineva te supara sau te-a suparat de curand. Si daca tot iti vin in minte astea, gandeste-te si la ce ai frumos si placut in viata ta. Gandeste-te la ce ai realizat bun, la un gest de recunostinta a cuiva pentru ceea ce ai facut, la vorbele bune pe care le auzi. Chiar daca “astea frumoase” sunt mai rare decat celelalte, iti garantez ca iti pot aduce un zambet in suflet. Sper ca ai zambit acum!

Pasul 4: Cand, in zilele ce urmeaza, “intri” in ceva mai putin placut, cand o sa simti ca te cuprinde furia sau supararea, aminteste-ti de ce spuneam la pasul 3. Cred ca o sa zambesti si nu o sa te tulbure prea tare ceea ce se petrece in clipa aceea. Daca vei face asta sunt convins ca o sa gasesti solutii mai inspirate decat daca ai accepta incrancenarea. Zambesti deja, inchipuindu-ti situatia?

Pasul 5: Daca ai luat in considerare primii 4 pasi, trebuie sa-ti spun ca un zambet nu rezolva problemele. Un zambet te face sa te simti “uman“, in primul rand. Un om care zambeste e mai cautat de ceilalti decat unul ingandurat sau suparat. Si, cu siguranta, mai sustinut de ceilalti. Daca te “vezi” mai vesel ca de obicei, nu-ti vine sa zambesti?

Evaluarea activitatilor: Daca ai citit cu atentie cele de mai sus si daca ti-a venit macar sa zambesti, mergi pana la oglinda. Vezi in ochii tai un licar de bucurie si de frumusete?

Epilog 1: Daca nu ti-a iesit si evaluarea a dat gres, incearca mai des cei 5 pasi. E posibil sa te fi lasat prea multa vreme prada grijilor, supararilor si nemultumirilor. Iar daca ti-a reusit, de ce sa nu repeti?

Epilog 2: Este imposibil sa nu ai motive sa zambesti cu drag cand te gandesti la unele lucruri despre tine si despre viata ta. Trebuie numai sa le punem pe acestea pe un loc mai sus in mintea si sufletul nostru.

Epilog 3: Nu credeti ca e cazul sa zambim mai des?

Astazi trebuie sa va intreb cateva lucruri. Si ma intereseaza foarte mult raspunsurile voastre!
De cate ori v-ati intalnit cu situatii in care vroiati sa va sustineti punctul de vedere (de care erati absolut convinsi ca este cel mai bun) si cei din jur aveau si ei alte convingeri chiar tot atat de puternice si vroiau sa “castige” aprobarea voastra pentru parerea lor?

De ce aduc aceasta chestiune in discutie?

Fiindca am avut ocazia in multi ani si multe situatii de negociere, confruntare, proiectare sau chiar in discutii mai mult sau mai putin “banale” sa intalnesc astfel de “momente”. Si am realizat ca trebuie sa ii intelegi intai pe ceilalti (inclusiv din perspectiva comportamentului, cat si din cea a motivatiilor personale) si abia dupa exista o colaborare reala.

Cu vreme in urma, ma suparam tare cand nu-mi erau parerile acceptate. Cu mai putina  vreme in urma, ma suparam cand ceilalti nu vroiau sa caute solutii chiar si atunci cand eu nu-mi mai “aparam” opinia initiala. Acum incerc sa caut solutii ca sa descopar un punct comun de interes al celor care participa la o discutie. Evident, multe dicutii sunt de multe ori (asa si este normal sa fie) “contradictorii”. Cred ca numai discutia este asa, de multe ori. Fiindca interesele sunt, in majoritatea cazurilor asemanatoare - altfel de ce s-ar mai intalnii oamenii sa discute despre ceva anume.

Credeti ca oamenii au interese comune de multe ori? Si ca in fapt chiar nu realizeaza asta si prefera o “cearta sanatoasa” in locul unui mic efort pentru buna-intelegere?

Nota: nu discut aici si astazi de conflicte, ci de demersuri comune. Despre conflicte o sa aduc vorba cat de curand. Si e vorba de conflicte majore, nu de cele aparente.

Vreau sa verific cu voi ceva foarte important pentru mine. Eu cred ca toti au dreptate. Fiecare dintre noi are “dreptatea” proprie. Ca rezultat al structurii, educatiei si experientelor personale. Credeti ca am dreptate sau nu?

Trebuie sa ma opresc aici cu dezvoltarea subiectului. Fiindca astept raspunsuri si nu vreau sa influentez gandurile voastre.

Discutam si dezvoltam, cu siguranta.

Gand bun, ca intotdeauna!

Radu